Cap. 1 : Let`s start the party!

Ştiţi că vă ziceam noi mai de mult, că avem un fic? Ei bine, ştim că a trecut un car de ani de atunci, dar ca să profităm de ocazie, că tot e totu' siropos oriunde arunci o privire.... vă lăsăm să "savuraţi"

WTF are you doing in my life?

Prolog.
Viaţa e un adevărat amalgam de posibilităţi. Destinul şi coincidenţele fac parte din ea. Din păcate oamenii nu deshcid ochii la coincidenţe, ei sunt dispuşi să caute orice fârmitură raţională în ceea ce pur şi simplu e neraţional, nefirec, neprobabil. Pe de altă parte, tocmai lipsa coincidenţelor neobişnuite în viaţa noastră, este mult mai neobişnuită decât orice fel de altă coincidenţă.
Coincindenţele sunt felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.


Capitolul I: Let’s start the party!

*Perspectiva lui Eduard*

Eduard, Eduard, driblează mingea aia, în morţii soacră-mii. Hai Eduard, alearga mă , du-te pe poartă. DU-TE! , ţipa antrenorul la mine. Da’ mai tacă şi el în morţii soacră-sii, vorba lui, din gură. Mă stresa şi el, de parcă nu era de ajuns că erau trei gorile pe mine şi nici unul dintre coechipieri mei nu erau liberi la pas. Deci ce era de făcut. Dacă stau pe loc, pierd mingea , dacă înaintez spre poartă pierd mingea iarăşi. Eh , la dracu’ , fie ce va fi, direcţia drept înainte. Scap de-o gorilă. Scap de-a două. Poarta era liberă, proştii din apărare au luat-o pe arătură iar acum am rămas eu cu poarta. Portarul e destul de scund, deci pot da în colţul drept, aşa am şanse să nu o apare. Am scapăt şi de ultima gorilă, îmi iau avânt, sar şi arunc... când deodată simt cum ceva mă trage în jos şi mă trânteşte la pământ. Căzătura mi-a cutremurat toate organele vitale şi creierul. Nu mai ştiam pe ce lume trăiesc. Mă simţeam de parcă aş fi fost călcat de tren. Apoi trenul ar fi uitat un călător pe peron, ar da înapoi, m-ar călca din nou şi ar trece iar peste mine la pornire. Încerc să deschid ochii, mă interesa să văd dacă mingea ajunsese în poartă, de asta depindea toată calificarea noastră în semifinală. La dracu. Nu mă puteam ridica. Nu îmi simţeam deloc piciorul, probabil era rupt sau făcusem o entorsă sau o rupere de ligamente sau cine ştie dar simţeam cum zeci de cuţite mi se bagă în el.
-Edy, frate, bravo mă! Am câştigat , ai marcat. Frateeee, mergem în semifinale.
Coechipierii mei vin la mine şi mă adună de pe jos. Aşa deci s-a meritat efortul. Antrenorul se îndreaptă la mine, mândru de zile mari, dar totuşi cu o urmă de îngrijorare în ochi. Îşi îndreaptă privirea spre piciorul meu care se umflase tot şi se învineţise. Când a pus mâna pe el, am urlat de cred că m-a auzit toata sala. Am sărit de lângă antrenor şi m-am trantit pe o bancă. Durerea era năucitoare.
Radu, mişcă-ţi curu’ cu mine la spital. Îl ducem la urgenţe, acum.
Asta era ultima frază pe care am auzit-o. Eram obosit. Nu ştiu dacă leşinasem sau dacă adormisem în maşina antrenorului. Dar cert e că atunci când m-am trezit eram într-un salon mare, alb. Stând într-un pat incomod, cu o saltea din care ieşeau arcurile şi cu piciorul ridicat pe scheletul patului. Îmi simţeam piciorul greu. Zici că aveam pe el..
-... Ghips?! Strig de-a dreptul stupefiat când mi-am văzut piciorul. Adică pe bune, voi vorbiţi serios, ghips? Chiar aşa, nici o faşă elastică sau ghipsată sau orice. Mă tembelilor, eu am meci în două săptămâni cum să stau cu nenorocitu’ astă de ghips pe picior? Ce vreţi să joc în cârje? Dau cu ghipsul după adversari sau ce pufuleţii ei de treabă?
După criza de isterie făcută mă trântesc obosit pe pat. Nervi ? Puţin zis. Cred că în momentul acela eram de-a dreptul posedat. Aveam toţi dracii din Iad în mine doar la gândul că echipa pleacă în semifinale fără mine. Semifinalele în care eu i-am dus. În care eu trebuia să joc, să fiu titular. Dacă nu aveam un orgoliu mai mare decât încăperea în care mă aflam, jur că mă apucam de plâns.
  -Aşa, acum că te-ai calmat, domnule Eduard... să-ţi explic situaţia. Ai suferit o fractură, nu foarte gravă şi spre norocul tău fără deplasare. Dar datorită faptului că piciorul acum fracturat, a mai avut parte de multe alte entorse, rupturi şi mai ştiu eu ce, eşti obligat să stai în repaus o lună întreagă dacă vrei ca recuperarea să fie completă şi să poţi juca din nou. Vei avea nevoie de calciu, magneziu, vitamine stii tu. Şi-un regim de mâncare echilibrat. Fără fast-food , sucuri acidulate sau orice altceva care intră în categoria de junk food. În cazul în care nu respecţi toate astea, există posibilitatea să nu mai poţi juca vreodată. Cariera ta e în joc băiete, nu-ţi bate joc de ea.
L-am ascultat cu atenţie pe nenea doctorul şi am crezut că sar la gâtul lui când a zis că s-ar putea să nu mai fiu în stare să joc. Toată viaţa mea era transpusă în jocul acela. De la trei ani am păşit în sala de sport, cu mingea în mână, şi până acum la şaptiş’pe tot aia am făcut. Mi-am ratat copilăria şi o bună parte din adolescenţă prin turnee şi deplasari ca acum să se ducă toate de râpă.
Ajung acasă de-a dreptul extenuat şi mă trântesc în pat. Aprind laptopul şi pun muzică, iar mai apoi intru pe mess. Dau add la o tipă, dracu’ ştie cine era. Dar nu conta, aveam chef sa vorbesc cu cineva ca altfel tâmpeam. E online. Intru pe ea.
Edy: Bună. Cine eşti?
Julie: O fată , o străină, o duşmancă, o prietenă. Pot fi ce vrei tu să îţi fiu.
Bun, tipa asta le are cu cuvinte. Are un plus de la mine, mă intrigă răspunsul ei. Continui conversaţia.
Edy: Aha, şi dacă aleg să fim nişte prieteni străini şi duşmani în acelaşi timp e bine?
Julie: Mi-e indiferent, sincer. Eşti doar un altu’ de pe net.