Mi-am cumpărat azi nişte aşa zişi blugi skinny - atâta timp am spus eu că nu am să mai port aşa ceva şi tot la ei m-am întors ! Nu ştiu ce mi-a venit, dar, plimbându-mă cu mama printr-un magazin mic şi având o discuţie mai mult sau mai puţin epică, am finalizat prin aruncarea blugilor negri în coş şi oprirea la casa de marcat. Am remarcat că nu mai aveam încredere în mine şi că mă vedeam - fizic - altfel decât sunt de fapt. De menţionat că era un magazin la care, de obicei, are doar mărimi mici şi foarte mici, aşa că îl evit pe cât posibil - chiar dacă de acolo îmi cumpărasem rochia pentru banchet şi pantofii. Eram sută la sută sigură că toţi blugii de acolo îmi sunt mici:
Mama: Încearcă blugii ăşta.
Eu: Nu, nu mă încap.
Mama: Haide, doar încearcă.
Eu: Mărimi mai mari nu au ?
Mama: Ba da, dar asta pare bună, te rog.
* Eu în cabina de probă, îmbrăcându-mă *
Mama: Ei ?
Eu: Te rog, mami, caută nişte blugi cu vreo trei mărimi mai mici.
Apoi, privindu-mă în oglindă am realizat că arăt bine şi că-mi place cum arăt, iar versul acela "I'm sexy and I know it" mi-a trecut ca un fulger prin căpuşor. Aşa că, vrând mai mult sau mai puţin să recunosc, am admis că nişte blugi pe care îi uram aşa mult până acum pot să-mi redea câtuşi de puţin încrederea în mine. Nu sunt o piţipoancă sau o fandosită, nici nu sunt genul "vai, mi s-a întins rimelul !", dar există câte o piesă vestimentară care mă face să mă simt frumoasă fizic, pentru că sufleteşte sunt.
Apoi urmează momentele care pur şi simplu mă fac să mă simt bine, utilă, specială, iubită şi tot aşa.
Sunt discuţiile interminabile cu Alee, care mă ajută enorm, căreia îi pot spune orice, fără teamă, descărcându-mă, fără să fiu criticată. Apoi, mesajele pe care le primesc seara, de la Kido, Deda şi, uneori, R., mă fac să mă simt în al nouălea cer. În generală am fost antisocială. Am fost prietenă cu foştii colegi cât timp am vrut - din simplul fapt că toţi mergeau pe principiul "Îmi eşti prieten cât timp am nevoie de tine", iar într-a opta m-am "dat" singură afară din "grupuleţul vesel", devenind un fel de tipă antisocială. Acum, când îmi văd colegii, nu pot să cred ce bine am nimerit şi mă bucur de asta în fiecare zi.
Am ajuns la următoarele concluzii:
1. Nu am nevoie de un tip care să-mi spună "eşti sexy", pentru ca eu s-o cred. Simpla achiziţe a unei perechi de skinny jeans va rezolva asta.
2. Când ai un prieten extraordinar lângă tine ( Alee ), viaţa trece lin, frumos, calm şi simplu, pentru că ştii că cineva, acolo, te iubeşte, indiferent de cum ai fii.
3. Nimeni, niciodată, nu te poate da afară dintr-un grup, nelăsându-te să te integrezi - doar tu îţi poţi face ţie asta; numai tu te poţi da afară dintr-un grup.
4. Nu am nevoie să am o relaţie oribilă, pe care s-o mimez perfectă, cât timp am prieteni care-mi trimit mesaje cu "te iubesc, noapte bună".
5. Sunt frumoasă exact aşa cum sunt; fizic, nu sunt perfectă, dar sufleteşte sunt de o frumuseţe rară - mai sunt foarte puţine persoane aşa, iar eu le ţin cât de aproape pot de mine, încercând să nu le pierd nicicând.
Poate că e o postare fără noimă şi poate că m-am pierdut mai mult sau mai puţin printre detalii stupide şi nesemnificative, dar e purul adevăr şi poate că mai sunt persoane care trec prin asta, iar dacă nu, sper să o facă. Sper că o simplă brăţară, oricât de ieftină, va face într-o zi o fată să se simta ca şi cum ar fii cea mai minunată persoană de pe pământ, pentru că merită, indiferent cine e ea. Şi să mai realizeze că prietenii sunt, înainte de tot, cei mai importanţi; ei şi frumuseţea interioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu