Iarnă şi ... depresie iar ?

Urăsc vremea rece. Mereu am urât-o, o urăsc şi acum şi o s-o urăsc mereu, poate şi pentru că sunt născută vara. Dar îmi displace, oarecum, şi vara; atunci e prea cald şi sunt iar nemulţumită. Primăvara e pur şi simplu enervantă, cu toată revenirea la viaţă and stuff - e mult prea mult optimism, pentru mine, evident. Dar ador toamna, ador să văd cum natura îşi schimbă hainele într-un mod atât de frumos, ador să văd o renaştere moartă, ador să văd culorile acelea minunate, fără să fie stridente sau dureroase, ador căldura aceea umedă şi rece în acelaşi timp, ador rafalele de vânt care-mi răvăşesc părul şi mă fac să tremur uşor de frig - îmi lipsesc toate sentimentele pe care ea mi le oferea. Ea şi numai ea. Ea şi melancolia ei ...
Pe lângă toate astea, am răcit, dar nu o simplă răceală, ca de obicei, am răcit atât de rău încât abia înghit câteva guri de apă, de mâncare nici nu mai spun; am făcut şi temperatură şi toate alea - asta ca să fie complet tot tacâmul. Răceala asta nu face decât să mă facă să mă simt şi mai moleşită şi mai tristă decât de obicei, îmi dă iar senzaţia aceea de depresie - nu mănânc, nu prea dorm, nu am chef de nimic, nu prea vorbesc, ascult muzică cât de poate de tristă şi plâng. Urăsc stările astea, dar, când sunt aşa răcită, parcă sunt şi mai sensibilă decât de obicei şi mă atinge şi cel mai mic lucruşor.


E aşa dureros să vezi persoanele dragi plecând de lângă tine ... Şi e şi mai dureros că nu le poţi opri şi că, în afară de plâns, nu poţi face altceva. Cunosc doi băieţi de cel puţin doi ani şi fiecare e din alt oraş - unul s-a şi mutat, de ceva vreme, în Franţa şi, de vreo câteva luni, am impresia că i-am pierdut. Şi nu doar pe unul, pe amândoi. 


D. : Când l-am cunoscut a fost un mare miştocar şi s-a menţinut aşa şi pe parcurs, dar apoi s-a potolit şi vorbeam normal, ca doi prieteni foarte buni, schimbam păreri, ne spuneam amândoi of-urile, încheiam totul cu "te iubesc" sau, poate, chiar aşa, spontan, în mijlocul unei conversaţii o spunea unul dintre noi. Şi credeam că va fii cu mine mereu ... Dar nu mai e, însă-l păstrez în suflet ca pe-un trecut actual, ca pe ceva ce-a fost cândva alături de mine, dar care a ales să plece ... Ce-a lăsat în urmă ? Lacrimi, evident. Recunosc, a trecut şi el prin anumite chestii mai dureroase, acum, de curând, şi nu-mi păsa că şi-a făcut o iubită sau alte prostioare asemănătoare, căci eu nu-i ceream să vorbim în acel sens şi nu-i ceream să mă iubească aşa. Dacă stau mai bine să mă gândesc, nici nu-i ceream să mă iubeasca. Şi de m-ar fii minţit c-o face, l-aş fii crezut, căci aveam nevoie s-o cred. Îmi e dor de el, de vechiul el, noul el e prea ocupat pentru mine. Şi chiar de-mi spune că e aşa cu toată lumea, eu SPERAM că nu sunt şi eu toată lumea, speram că ţine cumva la mine...


Am să revin mâine cu un edit, să vorbesc şi despre M. ...


N-am să mai vorbesc și despre M., am să-l las în trecut ... Am să-l las și pe D., poate că nu are rost să pun doar eu suflet. Am să plâng, are să mă doară, n-am să-i uit nicicând, dar nimic nu mai este cum a fost. Sunt doar amintiri, oricat de tare doare. : (