Tragedia unei vieţi în care totul se repetă ...

Am lăsat televizorul pornit, pe MTV, doar pentru că nu voiam să dau replay şi replay şi replay la aceeaşi melodie tristă, pe youtube, care mă facea să plâng. Afară era frig, înnorat, vântul bătea extraordinar de tare şi nimeni şi nimic nu mă putea face să ies afară în ziua aceea; tot ceea ce voiam era să stau în casă, în faţa calculatorului cu o ceaşcă de ciocolată fierbinte în faţă şi să lenevesc şi citesc toată ziua. 

Se făcuse seară, mă plictiseam şi l-am băgat în seamă. Pe el. Pe acelaşi el. Am schimbat trei vorbe, trei, nimic mai mult, apoi am încetat; mi-a spus noapte bună în felul lui specific şi-a ieşit de pe mess. M-am bosumflat, iar. Ştiu eu să fac ceva mai bine ? Nu. Sunt eu un copil răsfăţat ? Nu. Sunt eu un copil ? Asta da. 

Uneori îmi este dor de tine chiar şi atunci când vorbim ...

Da ! Sincer, da ! Vorbesc cu tine şi nu te recunosc, îl caut printre rânduri, printre vorbe, pe vechiul tu, dar nu-l pot găsit, e bine ascuns, poate chiar mort. Şi-atunci de ce mai caut ? De ce mai sper să te găsesc când ştiu, atât de bine, că nu mai eşti ? De ce sper într-un miracol ? De ce-am impresia c-o să te schimbi ? C-o să te schimb ? Nu, nu poţi şi nu, nu pot. Caut în zadar, mă hrănesc cu amintiri şi râd cu speranţa că-n minutul următor mă vei suna şi vom vorbi aşa cum o făceam demult: câte trei - patru ore, nu şase minute şi apoi ne spunem unul altuia că suntem obosiţi.

De ce ne minţim ? De ce nu spunem "ştii, am ceva mai bun de făcut decât să-mi pierd vremea contrazicându-te pe tine" ? De ce-mi pun atâtea întrebări când ştiu că nu-mi pot răspunde singură ? Nu are sens ...

I'm not a second fucking choice !

Nu ! Nu sunt ! Dar ştiu că asta sunt acum; nu, nu mi-ai spus, dar e clar, se vede de la o poştă. Mă suni când te plictiseşti, mă suni când nu ai ce face, mă suni ... când nu ai pe cine suna.

Şi-am obosit. M-ai făcut praf, psihic. Te-ai distrus. M-ai distrus. Ai obosit. Doare. 

Vreau să mă trezesc dimineaţă şi să nu mai simt nimic, se poate, vă rog ?