El a murit !

Era o zi obişnuită, încă era soare, cald, bine ... Prietenul ei cel mai bun a sunat la uşă, iar ea a fugit să deschidă. A intrat în casă şi s-a aşezat pe-un scaun, în living.

- Stai să mă îmbrac, i-a spus ea.

- Ok, a răspuns adormit.

Îl sunase şi-l trezise. Trebuia să meargă să ducă o carte unei colege şi nu voia să meargă singură, aşa că l-a chemat cu ea. Şi-a luat în grabă hanoracul pe ea, s-a pieptănat şi-au plecat. Când a ajuns aproape de blocul în care locuia colega ei, i-a trimis un sms s-o anunţe. Colega ei a sunat-o şi i-a spus că e în parc. A oftat, ştia deja că mai sunt cel puţin două persoane acolo şi era timidă, aşa, în felul ei. Când a ajuns mai erau doi băieţi, poate mai era încă o fată, dar oare cine-a mai ţinut-o minte şi pe aceea ? Amicul ei a insistat să mai rămână şi-au mai stat vreo două ore acolo. Şi-a aruncat priviri fugare cu băiatul care stătea în dreapta colegei ei. O privea îndelung, iar ea când se uita la el îşi muta privirea. 

- Eu plec, a spus băiatul acela la un moment dat.

- Deja ? Mai stai ! a spus ea încet.

A privit-o cu atâta bunăvoinţă că fetei i s-au înmuiat genunchii. I-a zâmbit. Şi-au zâmbit. A mai rămas puţin şi-a plecat, dar nu şi-au mai vorbit.

Era duminică.

***

- Cătălina ! Cătă ! Azi ieşim ? 

Cătălina era colega de duminică, cea cu cartea. Fata voia să iasă afară cu ea. Minciuni. Fata voia să-l vadă pe tipul special de duminică.

- Sigur, la şase în parc.

- Voi fii acolo !

Toată ziua a stat cu ochii pe ceas, abia aştepta să ajungă, să-l vadă. Poate că nu simţea nevoia să-i vorbească, voia doar să-l vadă, să-şi zâmbească unul altuia.

Aproape a fugit spre parc, a ajuns obosită.

- Cine mai vine ? a întrebat ea zâmbind.

- Andrei.

Andrei era celălalt băiat care era acolo prezent duminică. Cu Andrei vorbise, Andrei se dăduse la ea, dar nu o interesa:

- Păi şi celălalt băiat ? 

Toţi au privit-o ciudat. Oh, haide, nu se poate să fii visat !

- Ştiţi voi, cel cu tricou negru ! a spus entuziasmată.

- Eric ! Ah, Eric vine doar în weekend, stă la vreo oră distanţă de noi.

A încetat să mai zâmbească. Era luni. Mai erau patru zile până avea să vină iar şi ea voia să-l vadă mai repede. Şi-a ocupat timpul cu altceva zilele acelea, dar nu a încetat să se gândească la el. A venit ziua de sâmbătă. Era cald, frumos, era bine. Şi-a luat un hanorac subţirel şi s-a dus în parc, să-l aştepte. Ştia că va veni, chiar dacă nu-l cunoştea.

A început să plouă, se însera afară. Cui îi păsa ? Îi era frig, bătea vântul, era trecut de ora 22:00, iar ea era încă pe bancă. Pe aceaşi bancă ... Unde era el ? Unde era colega ei ? De ce nu venise nimeni acolo ?

S-a îndreptat încet către casă; îi pierise tot cheful, viaţa se scursese din ea...

A doua zi era răcită, avea febră mare. Amicul ei a trecut pe la ea să o întrebe unde fusese cu o zi înainte. Venea cu Cătălina, colega fetei.

- Unde-ai fost ieri ?

- Eu ? Dar unde-aţi fost voi ?

- La spital, cu Eric.

A tresărit. Voia să plângă. Avea temperatură, era instabilă psihic. La 39.7 nu prea mai eşti tu.

- Să mergem să-l vedem ! Acum ! Ce-a păţit ?

- A avut un accident de maşină, te rog, stai în pat !

- Nu, haide ! a strigat ca disperata. Vă rog, mă duc eu, dacă voi nu vreţi !

- Dar ai temperatură şi ar fii degeaba...

- Nu ar fii ! Îi face bine compania ! Vă rog eu, mult de tot, vă rog ... 

Plângea deja. Nu mai rezistase. 

- Diana, el a murit ... 

S-a prăbuşit, plângând. 

El a murit ... Viaţa mă urăşte !