Shit ?

Și vin iar sărbătorile. Parcă nici bine nu m-am dezmeticit și acum iar ne apucăm de curățenie generală și gătit. Mi-e dor de-o postare ca la început, așa că am să fac una chiar acum.

***

A trecut o zi ? Două ? O săptămână ? O lună ? Poate chiar un an, dar ce importanță mai are acum ? Tu ai plecat. Că te-am lăsat să pleci, că te-am alungat. Dar îmi lipsești teribil, nu mai pot fără tine, sincer, cedez ! Mi-am schimbat numărul de telefon și nu l-am mai păstrat pe al tău - în zadar, îl știam deja pe de rost. 
Era seară, târziu, ar fii trebuit să dorm, dar amintirile se încăpățânau de revină și să mă țină trează. Nu mai aveam lacrimi să plâng, așa că starea aceea de nostalgie, melancolie și apatie m-a cuprins încă odată, făcându-mă să mă simt goală, seacă, lipsită de esență. Și ce ? Știam că a doua zi voi zâmbi iar, chiar dacă nu ca atunci când te-am cunoscut. 
Așa că am cedat. Era în jur de unu noaptea, dar nu-mi păsa, am pus mâna pe telefon și ți-am trimis un mesaj; nu mai era ca mai demult, un mesaj care se încheia cu ”hugs”, era un mesaj care se încheia cu ”xD”, pentru a arăta degajarea și faptul că te-am uitat. Deși amândoi știm că nu am făcut-o. Ai răspuns rapid, poate mai rapid decât mă așteptam, dată fiind și ora târzie din noapte; m-ai întrebat dacă sunt eu. M-am emoționat, ochii mi s-au umezit și inima îmi bătea cu putere. Da, eram eu ! Da, își amintea, după atâta timp de mine. 

”Te-am căutat de atâtea ori, trebuia să-mi fii spus că ți-ai schimbat numărul”

Crezi că n-aș fii vrut ? Te-aș fii păstrat mereu, te-aș fii uitat mereu, dar te iubesc întotdeauna. Ești un fost actual viitor coșmar vis frumos din viața mea. Ești paradoxul suprem, pe care nu-l pot alunga, dar acum, după atâta vreme, ajung doar la concluzia că am cam trecut peste sentimentele mele pentru tine și că ești pe bune o iluzie fantomatică în sufletul meu.

Cine te crezi tu, străin nepoftit, să intri așa în inima și sufletul meu fără să-ntrebi ? Cine te crezi, când mintea te alungă ? Și ce-i mai puternic, oare, în astă situație ? Inima, nepoftitule, pentru c-o faci să bată, dar ți-ai cam pierdut locul. Sunt confuză acum și nu te recunosc, că te-ai schimbat. Cine ești acum ? Nu știu. Cine ai fost ? Cineva minunat al meu. Dar gata, s-a terminat. Există dragoste adevărată ? Nu, ea se risipește-n timp.

Și m-ai rugat să ne-mpăcăm. După atâta timp mai există, oare, care de-mpăcare ? Mai e ceva de spus ? Nu. Mai e vreun sentiment între noi ? Poate, dar, te rog, eram copii, suntem copii, ce știam noi despre iubire ? Ce știam noi ce-i aia, atunci ? Ce știm noi ce-i aia, acum ? N-aveam idee. N-avem idee.

Ți-am spus c-am fost slabă că te-am căutat; m-ai aprobat. Am căzut de comun acord că ar fii cel mai bine să nu ne mai vorbim: de câte ori o facem ori ajungem împreună iar, ori ne certăm. 

”Îmi vei lipsi...”

mi-ai spus.

”Când cineva la care ții pleacă din viața ta, amintește-ti că, toamna, frunzele nu cad pentru că vor, ci pentru că trebuie...”

ți-am spus.

”Indeed. ;(”

mi-ai răspuns.

Atât de tipic ție. Atât de tipic mie. 

Și tu-mi vei lipsi, mai ceva ca oxigenul.