miercuri, 25 aprilie 2012

Timpul.


Timpul e o mare tâmpenie - trece prea repede, cel puţin când eşti fericit. Închid ochii şi mă gândesc la trecut, la amintiri, la el, la mine ... Eram fericită. Deschid ochii şi privesc prezenzul ... sunt doar eu, nefericită. Dar, sunt, oare, într-adevăr, nefericită ? Nu, poate că spun o tâmpenie, dar mă simt ... goală.

Când te-am cunoscut, eram prea mică să mă tem că te-aş putea iubi. Când te-am iubit, am fost prea speriată s-o recunosc şi faţă de mine, darămite faţă de tine. Când te-am avut, nu m-am mai temut de nimic. Ştii de ce ? Pentru că eşti unica persoană care-mi dădea încredere sută la sută în mine şi în tot. EŞTI, DA, EŞTI. Şi te urăsc atât de mult, uneori, încât îmi vine să-ţi dau o palmă şi, când nu vorbim, mă gândesc la atâtea lucruri pe care să ţi le spun, dar când, în sfârşit, vorbim, uit tot.

Şi acum ce ? Te vreau înapoi ? Mi-e dor de tine sau de ceea ce erai tu ? Am crezut că eşti special ... Că erai special, dar nu era aşa, chiar dacă tu mă asigurai că e. Faptul că ţi-ai cerut scuze în gen "iartă-mă că te-am rănit, nu am vrut", nu face totul să nu mai doară sau să doară mai puţin. Mi-ar fii fost uşor să trec peste orice, dar absolut orice, dar nu şi peste tine ...

And now you're just somebody that i used to know ... We're just strangers with memories. And you know what ? It fucking hurts !


2 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ce interes sa mai aiba omul in cele ce-ai spus despre timp ( un titan al tuturor generatiilor, un gropar al tuturor celor care-au fost pentru ca timpul le-a permis sa fie ), din moment ce tu-l etichetezi din oficiu ca fiind "o mare tampenie" ?

    RăspundețiȘtergere