Şi-ntr-un final, a căutat-o ?

-         Iartă-mă, am fost o proastă şi-am greşit. Mi-ai lipsit. Te iubesc.

-         Lasă-mă să mă gândesc, a trecut atâta timp … M-ai rănit, cum nu credeam că e posibil s-o faci şi … m-ai luat din scurt. Dă-mi un răgaz.

-         Oricât e nevoie. Gândeşte-te. Voi fii aici. De data asta, chiar voi fii.

Minutele treceau greu, ea stătea cu ochii pe telefon, iar la fiecare mesaj primit spera să fie el. I-a greşit, cândva, lăsându-l singur. De fapt, purtându-se urât cu el, ţipându-i că nu vrea să-l mai vadă, iar după câteva zile, rămasă fără el, a realizat ce-a făcut. A decis să se adapteze, dar i-a fost greu. A trecut o lună, două, trei … A pus mâna pe telefon şi l-a sunat. Acum îi aştepta răspunsul cu sufletul la gură. Ştia că avea să fie iertată, era conştientă de cât de mult o iubea, o adora, o venera. Era totul pentru el, era doar o chestiune de timp; ştia că e egoistă şi poate prea încrezătoare, dar avea nevoie să-şi repete singură că el avea s-o ierte.

După zile bune, răspunsul lui tot nu a venit, s-a descurajat şi a dorit să-i trimită un mesaj, dar îi era teamă. Acum nu mai era atât de sigură că va fii iertată; a început să-şi pună tot felul de întrebări. Dacă nu o mai iubea ? Dacă o uitase ? Dacă îşi găsise pe altcineva ? Dacă o înlocuise ? Dar nu, îi părea imposibil, ea rămăsese imprimată în persoana lui, ea, cu personalitatea ei puternică, ieşită din tipare, copilăroasă, inocentă, sinceră, veselă, era ca un parfum binevoitor pentru el, pentru viaţa lui, un parfum ce-a rămas împregnat acolo, pentru totdeauna.

Să înţeleg că răspunsul este nu ?

I-a scris ea, descurajată, nemaiştiind ce să creadă, ce să spună, ce să vadă, ce să simtă, ce să spere …

Chiar azi voiam să-ţi dau mesaj. Răspunsul e da.

Inima ei a tresărit. De bucurie. Ochii o înţepau, lacrimile nu au întârziat să apară.

E da ? Mă ierţi ? Serios ?

Era încă uimită, poate chiar în stare de şoc. De ce ? Ce se întâmplase cu fata care era plină de încredere zilele trecute ? Unde se ascunsese ? Ce se întâmplase cu ea ?

Serios. Mi-ai lipsit îngrozitor de mult. Te sun în cinci minute.

Ea nu i-a mai răspuns, a aşteptat s-o sune. Era seară, târziu, probabil unsprezece. A stat cinci minute, zece, cincisprezece … Se făcuse doisprezece, apoi doisprezece jumătate, iar el tot nu suna. Ea strâmba din nas, se gândea c-a păcălit-o, că n-avea s-o mai sune, aşa că, îmbufnată, cu ochii umezi, s-a întors pe-o parte să doarmă, când, telefonul a început să sune.

Era el.

-         Dormeai ? a întrebat-o încet. Iartă-mă c-a durat atât, vorbeam cu D. la telefon.

-         Cu D. ? l-a întrebat confunză.

-         Da, D., iubita mea.

-         Oh, nu ştiam că … ştii tu, ai o iubită … i-a răspuns încet, încet de tot, aproape şoptit.

-         Păi, după ce-ai dispărut tu din peisaj, a apărut o alta şi … Ştii că-mi lipsea vocea ta de copil ? Ştii ?

-         Şi mie a ta ! Nu o plac pe D., apropo. Nu e ceva personal, o cunosc şi nu o plac. Nici eu, nici O.

-         Lasă măi, acum să nu vorbim despre ea, să vorbim despre noi …

***

Şi-au vorbit, despre ei, câte-n lună şi în stele, până dimineaţă, apoi zile întregi prin mesaje, apoi au urmat şoaptele dulci şi alte cele … Până într-o zi, în care, au făcut o conferinţă pe messenger. Adică el a făcut, şi-a invitat-o şi pe ea.

El: Vreau s-o cunoşti pe D.

Ea: De ce ?

El: Vreau ca cele mai importante persoane din viaţa mea să se cunoască.

Ea: … Mă rog, nu o să stau mult

* Între timp el a făcut conferinţa şi le-a invitat pe amândouă *

D.: Ce s-a întâmplat ?

El: Vreau s-o cunoşti pe ea.

D.: Cine e ea ?

El: Surioara mea mai mică :D

Atunci i-a picat cerul în cap. Toate şoaptele de până atunci pentru ce ? Pentru ca ea să afle că el o consideră surioara lui mai mică ? Şi-a plâns azi. Şi-a plâns mâine. Şi-a plâns şi poimâine. Şi-a rezolvat ceva ? Nimic.

S-a resemnat, iar în peisaj a apărut o altă fată. Una care-l ştia la rândul ei pe el. Care-l iubea, dar ea nu ştia asta, aşa că i-a acordat prietenia ei sinceră, crezând că totul va fii bine.

Câteva luni mai târziu a aflat că el s-a despărţit de D. şi a ajuns să fie împreună cu fata pe care-o considera prietenă. Şi, care, nu întâmplător, ştia că ea îl iubeşte.

A trecut şi peste asta, a închis ochii, a plâns, o oftat, a înghiţit în sec şi totul a rămas ca înainte. Atenţia lui pentru ea era încă maximă, până într-o zi. O zi în care nu a căutat-o deloc. Aşa azi, aşa mâine … Aşa până când l-a căutat ea.

L-a căutat azi, l-a căutat mâine, el n-o mai băga în seamă, nu-i mai oferea atenţie, era sec.

Şi-a renunţat şi ea să-l mai caute.

Apoi a căutat-o el şi i-a zis că regretă. Ea l-a iertat. Au încheiat conversaţia cu „te iubesc” şi apoi iar au încetat să vorbească.

L-a căutat ea din nou, a sperat că va fii bine, dar el nu i-a mai răspuns la mesaj.

S-a descurajat, a plâns, a fost tristă, posacă, monotonă, şi-a aşteptat ca ea s-o caute.

Şi-a căutat-o ?