Se făcuse seară, mă plictiseam şi l-am băgat în seamă. Pe el. Pe acelaşi el. Am schimbat trei vorbe, trei, nimic mai mult, apoi am încetat; mi-a spus noapte bună în felul lui specific şi-a ieşit de pe mess. M-am bosumflat, iar. Ştiu eu să fac ceva mai bine ? Nu. Sunt eu un copil răsfăţat ? Nu. Sunt eu un copil ? Asta da.
Uneori îmi este dor de tine chiar şi atunci când vorbim ...
Da ! Sincer, da ! Vorbesc cu tine şi nu te recunosc, îl caut printre rânduri, printre vorbe, pe vechiul tu, dar nu-l pot găsit, e bine ascuns, poate chiar mort. Şi-atunci de ce mai caut ? De ce mai sper să te găsesc când ştiu, atât de bine, că nu mai eşti ? De ce sper într-un miracol ? De ce-am impresia c-o să te schimbi ? C-o să te schimb ? Nu, nu poţi şi nu, nu pot. Caut în zadar, mă hrănesc cu amintiri şi râd cu speranţa că-n minutul următor mă vei suna şi vom vorbi aşa cum o făceam demult: câte trei - patru ore, nu şase minute şi apoi ne spunem unul altuia că suntem obosiţi.
De ce ne minţim ? De ce nu spunem "ştii, am ceva mai bun de făcut decât să-mi pierd vremea contrazicându-te pe tine" ? De ce-mi pun atâtea întrebări când ştiu că nu-mi pot răspunde singură ? Nu are sens ...
I'm not a second fucking choice !
Nu ! Nu sunt ! Dar ştiu că asta sunt acum; nu, nu mi-ai spus, dar e clar, se vede de la o poştă. Mă suni când te plictiseşti, mă suni când nu ai ce face, mă suni ... când nu ai pe cine suna.
Şi-am obosit. M-ai făcut praf, psihic. Te-ai distrus. M-ai distrus. Ai obosit. Doare.
Vreau să mă trezesc dimineaţă şi să nu mai simt nimic, se poate, vă rog ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu