Mă recompun ...

Mă recompun...

Am o stare .... nu ştiu cum să o numesc. Poate imbecilă, şi ar suna pur şi simplu prostesc.

Ce amalgam de sentimente e în mine, imposibil de descris în cuvinte. Sau poate sunt eu prea proastă şi nu mă pot exprima.

Că îmi e dor de el, că îmi e dor de mine, sau că totuşi îmi e dor de viaţă. Am nevoie să învăţ să trăiesc, dar unde? Şi mai ales, cum?

Să spunem că am trecut peste, dar atunci de ce mă doare aşa tare indiferenţa ta? De ce mă doare aşa tare că acum o iubeşti pe ea?

Nu ştiu, şi de fapt, nu mă mai afectează aşa de mult. Nu mai plâng când tu arunci un cuvânt acid.

Şi asta ai vrut, nu? Ai vrut să mă vezi plângând. Şi am plâns, dar nu când erai în preajma mea. Mereu ţi-am arătat că pot fără tine, deşi tu ştiai prea bine că nu e aşa. Mereu am fost implacabilă, deşi tu ştiai cât sunt de sensibilă. Mereu ţi-am spus că pot şi singură, chiar dacă tu ştiai perfect câtă nevoie am eu de tine.

Şi ai plecat... Lăsându-mă în urmă, într-un ocean de lacrimi, cu o mulţime de mâini aşezându-se pe umărul meu şi repetându-mi încpntinuu' acelaşi lucru: că tu nu mă meriţi. Dar ştii tu?; oare ştii cât de greu e? Habar nu ai, şi de fapt nici nu eşti curios să afli.

Dar cui îi pasă?

Că ai aruncat cuvinte grele când vorbeam, după ce totul s-a sfârşit, că eu nu plângeam când erai de faţă, dar când plecai mă înecam în lacrimi. Asta te-a deranjat? Că nu m-ai văzut plângând? Şi ce?

Rămân totuşi cu nişte amintiri magnifice. Ascunse într-un colţ de suflet, acolo unde nimeni în afară de mine nu le poate vedea. Şi voi zâmbi mereu când îmi voi aminti de tine. Eşti imposibil de uitat. Dar te păstrez totuşi în amintiri, e dreptul meu...




Acest text e postat şi aici, este blogul meu, pe care n-am mai postat de ceva vreme. :]