Nu pot iubi decât veșnic...

Postarea o găsiți și aici, pe blogul meu, eu am scris-o: click aici

Dragă tu,

În momentul ăsta aş putea scrie "îmi lipseşti" până când nu aş mai putea să inserez caractere aici, dar la ce bun ? La ce bun când nici măcar nu ştiu dacă-mi mai lipseşti ? Cine naiba eşti tu, spune-mi ? Pentru că, da, aş vrea să ştiu. Îmi amintesc absolut toate chestiile pe care le spuneai, îmi amintesc realismul tău care deseori mă enerva. Dar eram un copil, unul prost, iar tu erai la fel. Nu trebuia să te cunosc, zău, nu trebuia. Nu înţeleg, dacă Dumnezeu a vrut ca noi să fim împreună, de ce nu suntem ? Iar dacă n-a vrut să fim împreună, de ce a mai făcut să te iubesc ? Şi te iubesc ? Ce naiba înseamnă iubirea până la urmă ? Să te accept cu tot cu defectele tale ? Dar fac asta cu multă lume, asta nu înseamnă că îi şi iubesc pe toţi ... Nu ştiu de ce te iubesc şi probabil că asta e iubire. Să nu ştiu de ce te vreau lângă mine şi totuşi s-o fac. N-am căutat niciodată motivele pentru care te iubesc, să zicem că n-am avut nevoie, dar, într-o perioadă, cătuam motive pentru care să nu o mai fac. Şi nu am nevoie de tine, serios, eu pot şi singură, aşa spun mereu ... Dar apoi vine seara, ştii, mereu vine seara şi atunci îmi e cel mai dor de tine şi de conversaţiile interminabile, de tachinările la telefon, de poreclele noastre stupide, de tot ... Şi mă întreb : ce-ai însemnat, tu, mai exact, pentru mine ? La început, nimic. Nu ieşeai cu nimic în evidenţă, m-am purtat chiar urât cu tine, pentru că mi se părea mie că tu eşti nu-ştiu-cum, dar ai avut grijă să-mi dovedeşti că eşti special ... Îmi mai amintesc şi cum ţi-am spus într-o zi "ştii, chiar credeam că eşti special ..." şi tu mi-ai spus "sunt ! chiar sunt, dar am cedat", iar eu am spus "ştii ? chiar nu eşti". Atunci am fost pentru prima dată dezamăgită de tine şi-mi cer mii şi mii de scuze. Nu era vina ta de fapt. Era a mea. Am tot întrebat "cine te crezi?", dar întrebarea reală pe care trebuia să mi-o pun era "cine mă cred?". Da, la naiba, da ! Cine mă cred sau, mă rog, m-am crezut eu atunci să-mi dau voie să am aşteptări de la tine ? Eu nu am avut niciodată aşteptări de la nimeni, pentru că ştiu prea bine că, de regulă, aşteptările implică dezamăgiri şi-am preferat să mă ţin departe de ele, dar credeam că eşti diferit şi mi-am permis să am aşteptări. Mi-am permis să te iubesc şi ţi-am permis să mă iubeşti. Pentru că m-ai iubit, nu ? Da, probabil că în felul tău, ai făcut-o. 

Azi nici măcar nu mai contează care dintre noi a greşit mai des - şi nu, nu spun asta pentru că eu aş fii greşit mai des sau ceva -, nu mai contează nici cine pe cine a iubit mai mult, pentru că faptul e consumat, totul s-a terminat şi nu mai are niciun fel de importanţă. Făceam parte din aceeaşi poveste cândva, din aceeaşi carte, dar acum totul s-a schimbat : cartea, personajele, povestea şi, aparent, tu nu mai faci parte din personajele din cartea mea.

Mi-ai spus că dezamăgeşti pe toată lumea, dar eu speram că nu sunt toată lumea pentru tine ... Aşa că, din nou, iartă-mă, dar eu nu pot să iubesc decât veşnic şi se pare că tu nu ... Iar de câte ori te întorci înapoi, mă dai peste cap, aşa ca vreau să te întreb:

De ce naiba te tot întorci şi calci pe amintiri ?

Viroză and other stuff

Șiiii am răcit. Banalitate, într-adevăr, dar răceala asta îmi dă timp de stat acasă. Mă gândeam să fac o postare genială, lungă și frumoasă cum încă nu am făcut, dar răceala mă cam oprește, pentru că abia am chef să aștern trei cuvinte.


Chiar am avut impresia că sunt fericită, dar am aflat, curând, că nu e așa. Fericirea e un termen relativ, scos din dicționar, e un ”ceva” care durează puțin, dar merită ! 

Dar și fericirea prea mare ucide ...

Hurt.

Chrtistina Aguilera - Hurt.

Acum, după tot ce a fost azi, nu pot aşterne trei cuvinte coerente. Mă rezum la plâns şi muzică. E tot ce-mi rămâne, seara, când locul acela plin, cândva, e gol. 

Timpul.

Timpul e o mare tâmpenie - trece prea repede, cel puţin când eşti fericit. Închid ochii şi mă gândesc la trecut, la amintiri, la el, la mine ... Eram fericită. Deschid ochii şi privesc prezenzul ... sunt doar eu, nefericită. Dar, sunt, oare, într-adevăr, nefericită ? Nu, poate că spun o tâmpenie, dar mă simt ... goală.

Când te-am cunoscut, eram prea mică să mă tem că te-aş putea iubi. Când te-am iubit, am fost prea speriată s-o recunosc şi faţă de mine, darămite faţă de tine. Când te-am avut, nu m-am mai temut de nimic. Ştii de ce ? Pentru că eşti unica persoană care-mi dădea încredere sută la sută în mine şi în tot. EŞTI, DA, EŞTI. Şi te urăsc atât de mult, uneori, încât îmi vine să-ţi dau o palmă şi, când nu vorbim, mă gândesc la atâtea lucruri pe care să ţi le spun, dar când, în sfârşit, vorbim, uit tot.

Şi acum ce ? Te vreau înapoi ? Mi-e dor de tine sau de ceea ce erai tu ? Am crezut că eşti special ... Că erai special, dar nu era aşa, chiar dacă tu mă asigurai că e. Faptul că ţi-ai cerut scuze în gen "iartă-mă că te-am rănit, nu am vrut", nu face totul să nu mai doară sau să doară mai puţin. Mi-ar fii fost uşor să trec peste orice, dar absolut orice, dar nu şi peste tine ...

And now you're just somebody that i used to know ... We're just strangers with memories. And you know what ? It fucking hurts !

Shit ?

Și vin iar sărbătorile. Parcă nici bine nu m-am dezmeticit și acum iar ne apucăm de curățenie generală și gătit. Mi-e dor de-o postare ca la început, așa că am să fac una chiar acum.

***

A trecut o zi ? Două ? O săptămână ? O lună ? Poate chiar un an, dar ce importanță mai are acum ? Tu ai plecat. Că te-am lăsat să pleci, că te-am alungat. Dar îmi lipsești teribil, nu mai pot fără tine, sincer, cedez ! Mi-am schimbat numărul de telefon și nu l-am mai păstrat pe al tău - în zadar, îl știam deja pe de rost. 
Era seară, târziu, ar fii trebuit să dorm, dar amintirile se încăpățânau de revină și să mă țină trează. Nu mai aveam lacrimi să plâng, așa că starea aceea de nostalgie, melancolie și apatie m-a cuprins încă odată, făcându-mă să mă simt goală, seacă, lipsită de esență. Și ce ? Știam că a doua zi voi zâmbi iar, chiar dacă nu ca atunci când te-am cunoscut. 
Așa că am cedat. Era în jur de unu noaptea, dar nu-mi păsa, am pus mâna pe telefon și ți-am trimis un mesaj; nu mai era ca mai demult, un mesaj care se încheia cu ”hugs”, era un mesaj care se încheia cu ”xD”, pentru a arăta degajarea și faptul că te-am uitat. Deși amândoi știm că nu am făcut-o. Ai răspuns rapid, poate mai rapid decât mă așteptam, dată fiind și ora târzie din noapte; m-ai întrebat dacă sunt eu. M-am emoționat, ochii mi s-au umezit și inima îmi bătea cu putere. Da, eram eu ! Da, își amintea, după atâta timp de mine. 

”Te-am căutat de atâtea ori, trebuia să-mi fii spus că ți-ai schimbat numărul”

Crezi că n-aș fii vrut ? Te-aș fii păstrat mereu, te-aș fii uitat mereu, dar te iubesc întotdeauna. Ești un fost actual viitor coșmar vis frumos din viața mea. Ești paradoxul suprem, pe care nu-l pot alunga, dar acum, după atâta vreme, ajung doar la concluzia că am cam trecut peste sentimentele mele pentru tine și că ești pe bune o iluzie fantomatică în sufletul meu.

Cine te crezi tu, străin nepoftit, să intri așa în inima și sufletul meu fără să-ntrebi ? Cine te crezi, când mintea te alungă ? Și ce-i mai puternic, oare, în astă situație ? Inima, nepoftitule, pentru c-o faci să bată, dar ți-ai cam pierdut locul. Sunt confuză acum și nu te recunosc, că te-ai schimbat. Cine ești acum ? Nu știu. Cine ai fost ? Cineva minunat al meu. Dar gata, s-a terminat. Există dragoste adevărată ? Nu, ea se risipește-n timp.

Și m-ai rugat să ne-mpăcăm. După atâta timp mai există, oare, care de-mpăcare ? Mai e ceva de spus ? Nu. Mai e vreun sentiment între noi ? Poate, dar, te rog, eram copii, suntem copii, ce știam noi despre iubire ? Ce știam noi ce-i aia, atunci ? Ce știm noi ce-i aia, acum ? N-aveam idee. N-avem idee.

Ți-am spus c-am fost slabă că te-am căutat; m-ai aprobat. Am căzut de comun acord că ar fii cel mai bine să nu ne mai vorbim: de câte ori o facem ori ajungem împreună iar, ori ne certăm. 

”Îmi vei lipsi...”

mi-ai spus.

”Când cineva la care ții pleacă din viața ta, amintește-ti că, toamna, frunzele nu cad pentru că vor, ci pentru că trebuie...”

ți-am spus.

”Indeed. ;(”

mi-ai răspuns.

Atât de tipic ție. Atât de tipic mie. 

Și tu-mi vei lipsi, mai ceva ca oxigenul.

Love.

N-am mai postat pe aici de un car de ani, dar nu am avut idei, căci aș minți dacă aș spune că nu am avut timp.Nu am avut dispoziția necesară de a scrie și-mi venea așa ... peste mână să mă plâng iar. Am fost doborâtă de amintiri zilele astea, gândindu-mă la o anumită zi, am cam stat tristă și bla bla, dar am încercat să mă destind ieșind afară and stuff.

Când vin de la liceu, vin cu 3 fete (actually, cele mai bune prietene), dar una e răcită, așa că azi și ieri am fost doar trei. M-am cam lăsat - intenționat - pe dinafară de la discuția pe care au avut-o azi, însă nu am putut să nu remarc ce mult contează părerea uneia pentru cealaltă când vine vorba de băieți. Ele numesc chestia asta iubire, dar nu este; nu se numește iubire atâta timp cât renunți la acel băiat doar pentru că prietena ta are o părere proastă despre el.

Recunosc, nici eu n-am avut mereu cele mai bune gusturi la băieți, dar eu nici nu am așa ”colecție” în spate cum au ele. Okay, poate exagerez, nu chiar colecție, dar eu am avut trei prieteni de când mă știu ( și unul era când eram foarte micuță și nu știam ce e aia dragoste, altul era ... mai mult ca să fie și doar unul a fost pe bune ) 

În orice caz, ideea e că ele au avut un dialog de genul:

Ea1: deci, îmi place tipul ăsta, X.

Ea2: omg, ăla ? 
Ea1: da, ce e rău la el ?
Ea2: doamne, îl știu pe ăla. e un urât și un mincinos și bla bla.
Când Ea2 a ajuns acasă, eu cu Ea1 mai aveam de mers vreun sfert de oră, dar deja erau supărate una pe alta și nu-și mai vorbeau, iar ca tacâmul să fie complet, pe mine mă prinseseră la mijloc, că eu cui îi dau dreptate and stuff. Urât, foarte urât.
Marea lor dramă era că Ea2 nu era de acord cu tipul pe care Ea1 îl plăcea, dar nici măcar una dintre ele n-a văzut drama din sufletul și ochii mei ... Când cineva îți este prieten adevărat își dă seama că nu ești în regulă doar privindu-te. Când am sunat-o pe colega care e răcită și am vorbit cu ea, am început să plâng la telefon (ja ja, drama queen) și ea a spus ”știu că plângeai demult, așteptam doar să-mi spui că nu ești okay”. 


Postarea asta am început-o în altă zi, dar nu am avut chef să o termin. Azi, mă simt mai bine. Azi, am plâns, am aspirat în casă de nervi și am făcut baie, așa că acum mă simt, în mod considerabil, mai bine.
M-am mai gândit zilele astea ce e iubirea, dar nu am găsit un răspuns. M-am mai gândit că dacă nu-l iubeam, îl uitam deja, dar n-am făcut-o. Poate că, în momentul ăsta, nu-l mai iubesc, dar nici nu-l uit; poate nu pot sau nu vreau, dar este, într-adevăr, primul băiat care m-a învățat să iubesc, să râd din tot sufletul, să plâng până la epuizare și care m-a făcut sî trec prin toate stările sufletești posibile și imposibile.

Sentimente.

Nu ştiu ce fac, nu ştiu dacă mă simt bine sau rău, nu ştiu dacă sunt tristă sau fericită. Am învăţat de-a lungul timpului că în viaţa mea vor intra multe persoane şi tot la fel de multe vor ieşi, însă doar cele cu adevărat importante vor rămâne; am mai învăţat, de asemenea, că niciodată n-o să am dreptate când o să spun "nu merit asta şi de aceea nu am", în realitate eu doar voi merita ceva mai bun. 

Periodic, intră în viaţa ta persoane care te fac să râzi, să plângi, să sari, să te bucuri de fiecare zi, care te fac să aştepţi cu nerăbdare până şi zilele care nu voiai să vina din pricina unor chestii. Şi totul pare frumos şi roz şi vă declaraţi veşnica iubire şi vă faceţi nenumărate promisiuni cum că veţi rămâne mereu împreună şi că mereu va fii aşa bine, dar oare e aşa ? Poate, în unele cazuri. Iubirea există, nu zic nu, dar e trist că din partea unuia e mai mare decât din partea celuilalt - dacă de ceva-mi pare rău în viaţa asta, este de faptul că Dumnezeu nu ne-a înzestrat pe toţi cu aceeaşi capacitate de a iubi -. 

Există mai multe tipuri de iubire:

1. "Eu pretind că te iubesc, tu mă iubeşti pe bune şi totul e perfect" - da, există astfel de iubiri, nenumărate chiar, dar la ce bun ? E simplu, de fapt: poate că tipul sau tipa arată bine şi vrea doar să se laude cu el, respectiv ea, sau poate că o face în urma unei răzbunări sau mai ştiu eu ce, însă cel ce pretinde că iubeşte e un mare păcătos; şi nu, nu spun asta ca fiind o persoană bisericoasă sau extrem de credincioasă, spun asta în calitate de persoană care mai apreciază şi azi bunul gust şi iubirea, inocenţa şi sinceritatea. E un păcat să amăgeşti pe cineva şi, în cazul în care o faci, nu ai nicio scuză; vorba aceea "scopul scuză mijloacele" nu te ajută şi, oricare ar fii fost motivul, nu meriţi să fii iertat, cel puţin din opinia mea.

2. "Eu am nevoie de ceva ce pot obţine doar prin tine, aşa că mă prefac că te iubesc" - Da! Exact ! Spune-o cu voce tare. Vorbim, evident, despre profit. Este un tip de iubire dezgustătoare, de neînţeles, care poate fii făcută doar de persoane fără scrupule;  nu pot înţelege sau accepta astfel de persoane. Nu le judec, nu am niciun drept, dar nu le iau apărarea şi nu le privesc cu ochi buni - prefer chiar să mi le înlătur din anturaj, în cazul în care ştiu că există.

3. "Ies cu tine pentru că eşti cel mai râvnit tip, iar tu ieşi cu mine pentru că sunt cea mai nu-ştiu-cum-fată" - ce urât şi asta ! Ne ascundem după deget, ne prefacem că totul e bine şi frumos, când, în realitate, nu ne înţelegem şi nu schimbăm două vorbe. Îmbrăţişări şi săruturi false, doar de ochii lumii, pentru laudă şi invidie din partea altora.

4. "Eu sunt deşteaptă, iar tu ai nevoie de note bune" - asta este tot un fel de profit, ceva ce răneşte până în adâncul sufletului fata sau băiatul căreia i se întâmplă asta, dar ce putem face ? E trist şi păcat că există oameni cu creierul atât de mic.

5. "Eu te iubesc şi tu mă iubeşti" - asta este de-a dreptul minunat ! Când iubeşti pe cineva, iar el sau ea te iubeşte la rându-i, când îţi împărăşeşte sentimentele şi te face să simţi lucruri pe care nu le-ai mai simţit niciodată. Te bucuri de mirosul lui împregnat în hainele sau, mă rog, lucrurile tale, te bucuri de prezenţa lui, de gesturile lui, de zâmbetul şi vocea lui, de atingerile lui, de respiraţia lui pe faţa ta; te bucuri de tot ceea ce reprezintă el cu adevărat, de sinceritatea şi perfecţiunea lui interioară, de frumuseţea lui izbitoare exterioară - frumuseţe care devine atât de irezistibilă şi izbitoare odată ce ajungi să-l iubeşti nebuneşte. Şi sunt, acestea, oare, sentimente care trec într-o zi ? Nu. În două ? Nu, ele trec în timp, dar nici atunci nu trec. Se sedimentează, eventual, se aşează peste ele alte sentimente, alte persoane, alte zâmbete, iubiri, voci, şoapte şi chipuri, dar ele nu dispar, la fel cum nici rănile sufleteşti nu pleacă nicicând, nicăieri. Spuneam, de multe ori, "dă-mi o palmă, dar nu mă jigni", pentru că o palmă, trece, o să uit că m-ai lovit, dar dacă m-ai jignit, dacă m-ai rănit cu ceva, acea vorbă va rămâne mereu acolo, indiferent de circumstanţă, n-am s-o uit niciodată şi mă va durea de câte ori îmi voi aminti de ea. E ceva ce nu se poate cicatriza, e mereu viu, sufletul meu, desigur, pulsând iubire şi fericire, ţinând însă în el toată suferinţa.

Dacă azi sunt geloasă şi ţip la tine, să nu ţipi la mine chestii de genul "bine că nu ai încredere în mine !", bucură-te că ţip la tine, asta înseamnă că-mi pasă; fă bine şi ţipă la mine când eu n-o mai fac, atunci înseamnă că ceva se întâmplă şi că nu te mai iubesc. De asemenea, spune-mi în serios că sunt frumoasă - maxim o lună am să ţin cont de asta, dar spune-mi în serios că sunt urâtă - am să ţin cont de asta mereu şi am să fiu şi complexată pe deasupra, într-un oarecare mod. Dar mai bine nu face asta, mai bine lasă spontaneitatea să-şi facă treaba, mai bine iubeşte-mă aşa cum sunt şi fă-mă să te iubesc la rându-mi, acceptă-mi anormalitatea şi faptul că sunt aşa complicată şi de neînţeles uneori, iubeşte-mă ciudată cum sunt şi nu mă răni, pentru că nici eu nu am s-o fac.

Ce e iubirea ? Nimeni niciodată nu a ştiut concret, e un sentiment prea complex pentru a fii explicat, dar pentru ce, oare, avem nevoie de explicaţii ? Aşa e, nu avem, trebuie doar să ne lăsăm duşi de val şi să simţim !